A fost vineri după-masă, ora la care lumea își termină programul de lucru la birou și abia așteaptă să înceapă weekendul, iar eu așteptam în mașina mea parcată pe o stradă relativ centrală din oraș. Dintr-o dată, o altă mașină a virat brusc spre bordură, oprindu-se pe locul de parcare liber din fața mea.

La volan stătea un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat decent. Părea că poartă puțin cam mult gri și negru, contopindu-se ușor cu nuanța mașinii. Aparent, făcea parte din categoria bărbaților mai convenționali, cu un loc de muncă sigur și bine plătit. Nu părea nici foarte vesel, nici foarte apatic, parcase neregulamentar, doar așa pentru câteva secunde, nici măcar nu oprise motorul.

Mi-am dat seama că venise să ia pe cineva. Intuisem bine. Lângă mașina mea, pe trotuar a trecut o doamnă cochetă, cu un stil vestimentar foarte asemănător cu cel al bărbatului din mașină. „Da, a venit să o ia de la serviciu. Câtă sincronizare” – mă minunam.

Abia trecuse vreo jumătate de minut, de când ajunsese el, iar ea a și apărut. Și atunci m-am uitat mai atent la chipurile lor, dorind să descopăr un gest de tandrețe, poate de bucurie pe care te aștepți să îl remarci atunci când un bărbat și o femeie se întâlnesc. Cumva parcă timpul încetinise și se dilatase, și acele secunde în care le-am privit chipurile, au ajuns să îmi frângă inima.

Ea s-a apropiat încruntată și fadă spre mașină… „Zâmbește-i, zâmbește-i!” – o imploram prin gând. Ea deschisese portiera, fără nici măcar să privească spre el, a urcat în mașină, și-a pus geanta în poale, și-a tras centura de siguranță peste piept, iar el a demarat într-un ritm potrivit momentului, fără să o întâmpine, dacă nu cu un sărut, măcar cu zâmbet de bine te revăd…

M-am gândit că acest cuplu nu s-a văzut de câteva ore bune, iar revederea după o zi de muncă nu le-a pricinuit niciun fel de bucurie, niciun fel de emoție plăcută. Mă întrebam, oare cum s-au despărțit dimineața, dacă și-au spus bună dimineața când s-au trezit, dacă s-au pupat, dacă și-au urat o zi bună la despărțire, dacă și-au făcut vreun gest de tandrețe cu o seară înainte sau dacă din contră, s-au culcat în același pat supărați, plictisiți, mohorâți și reci.

Mă întrebam oare de cât timp, de câte zile, săptămâni, luni, ani, poate zeci de ani trăiesc unul alături de celălalt în acest fel? Fără să se privească, fără să se vadă cu adevărat….

Poate nimic din acest scenariu de un minut, din acea vineri după-masă, petrecut în fața ochilor mei, stând acolo, în mașina mea parcată pe lângă bordura din acea stradă relativ centrală nu este adevărat. Poate că doar așa l-am perceput eu.

Oricum ar fi fost, tu privește-ți în ochi iubitul sau iubita, ori de câte ori ai ocazia. Oferă-i un zâmbet din toată inima fără să existe vreun motiv deosebit. Arată-i că îl, că o vezi.

Fiecare dintre noi are nevoie SĂ FIE VĂZUT, admirat, lăudat și apreciat. Îți mai aduci aminte ce ți-a plăcut la el/ea atunci când erați încă la începutul relației voastre? Ați reușit să păstrați vie acea sclipire dintre voi? Dacă da, ce faceți zilnic pentru ca ea să rămână vie? Dacă nu, ce nu mai faceți din ceea ce făceați la începuturile relației voastre, când totul părea că funcționează perfect?

Când te uiți la cel de lângă tine ți se umplu sufletul de bucurie și iubire?